Nu voi ierta…

 

Adesea îmi spuneai că părul meu seamănă cu o vată de zahăr și ca un copil te lăsai purtat în împărăția viselor de mirosul lui.

Spuneai că am uzat corzile viorilor în nopțile în care încercai să mă împaci pentru nimicurile cotidiene, când pleoapele se făceau grele și cuvintele se pierdeau odată cu ele.

Vocile lumii erau amestecate de puful pestriț într-o pernă, iar cutele cearceafului păreau valuri nesfârșite în ochii noștri. Am gustat stelele și mi s-au părut sărate, în timp ce amurgul îmi îmbrăca pielea în scânteie de foc.

Am cules amintiri și le-am prins în năvodul sufletului meu până ce bucuria mi-a sărutat pleoapele, iar dimineața mi-a mușcat obrazul. Împreună am scris versuri pe trunchiuri de copac cu rouă și o cărare am desenat din rășină.

Când am uitat să vorbim am destrămat luna și din firele acesteia am brodat cuvinte.

Cu ce folos? În scurt timp au devenit roase de fluturii din noi…și fragmentele lor zac ca o epavă în adâncul inimilor noastre. Am uitat de ele și am aflat non-cuvintele cioplite din scândurile sufletelor noastre. Împreună am devenit echilibrul și centrul lumii noastre. Am împletit o perdea din ploaie și am îmbrățișat-o cu toată ființa noastră. Ne-am pierdut în ea. Minutele și orele deveau șuruburi ruginite ale trecutului. Am zidit timpul în noi. Aici te-am iertat și am fost iertată… doar absența ta nu ți-o voi ierta, nici eu, nici coconul nostru.

 

 

Poveste trimisa de ~ Simina Teodorescu

 

 

 

 

One comment

Leave a Reply

NewsletterAboneaza-te

Fii la curent cu noutățile Livrez dragoste! Abonează-te la newsletter !

Shopping Cart

No products in the cart.